Tragedie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Tragedia este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, reprezentând personaje puternice angajate în lupta cu destinul potrivnic, cu ordinea existentă a lumii ori cu proprile lor sentimente, acest conflict soluţionându-se cu moartea eroului.
Tragedia este o formă de dramă caracterizată de seriozitate şi demnitate, care de obicei implică un conflict între un personaj şi o putere superioară, ca de exemplu legea, zeii, soarta sau societatea. Originile ei sunt obscure dar cu siguranţă că este un produs al bogatelor tradiţii poetice si religioase al vechii Grecii. Mai precis, originile sale pot fi regăsite in ditirambi, cânturile şi dansurile care îl celebrau pe zeul grec Dionisos, mai târziu preluat de romani ca Bachus. Se crede că spectacolele acestea extatice şi legate de băutură au fost create de satiri, fiinţe pe jumătate ţapi care îl înconjurau pe Dionisos la petreceri. De asemenea, o altă origine a termenului este legată de cuvintele greceşti tragos semnificând ‘ţap’ şi aeidein- ‘a cânta’, combinate dând ‘cântece ale ţapilor’, din care a rezultat ‘tragedie’.
Cuprins |
[modifică] Teorii ale tragicului
Filosoful grec Aristotel arată in capodopera sa Poetica faptul că tragedia are ca efect catharsis-ul (purificarea) de milă şi frică a publicului datorită sentimentelor şi suferinţelor personajelor din opera dramatică. Nu toate operele care sunt subsumate categoriei tragice au ca rezultat acest tip de final cathartic, chiar unele dintre ele au deznodământ neutru sau care tinde spre fericit. În orice caz, ce anume constituie o "tragedie" este o întrebare destul de frecventă! Unii sunt de părere că orice poveste cu un final trist este o tragedie, alţii cred că povestea trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe pentru a putea fi considerată drept tragedie (fenomen adesea observat la Aristotel)!!!!!
[modifică] Tragedia greacă
Literatura greacă ar include trei mari scriitori tragici ale căror opere încă se mai păstrează: Sofocle, Euripide şi Eschil. Cel mai mare festival al tragediei greceşti era Dionisia, unde cei mai proeminenţi dramaturgi îşi trimiteau de obicei creaţiile, câte trei tragedii şi o piesă satirică fiecare. Teatrul roman nu pare sa fi continuat această tradiţie. Seneca a preluat poveşti greceşti, ca de exemplu Fedra, în piese de teatru latine. Totuşi, tragediile sale au fost mai degrabă privite ca ‘piese de budoar’, destinate cititului într-o mai mare măsură decât reprezentării pe scenă.
Un procedeu teatral favorit al multor creatori de tragedie greci a fost ekkyklêma, un car ascuns în spatele scenei care putea fi adus pe scenă pentru a arăta consecinţele unui eveniment care s-a petrecut în afara scenei. Acesta privea de obicei o crimă brutală, un act de violenţă care nu putea fi pus în scenă, dar ale cărui efecte trebuie să fie văzute de celelalte personaje pentru a avea inţeles şi rezonanţă emoţională. Un exemplu faimos al folosirii lui este omorul lui Agamemnon în prima piesă a lui Eschil, Orestia, când trupul măcelărit al regelui este adus pe scenă în procesiune pentru a fi văzut de toţi. Variaţiuni sunt folosite în tragedii şi în alte piese până în ziua de azi şi dramaturgii îl consideră folositor pentru a arăta consecinţele extreme ale unor acţiuni umane. Un alt astfel de procedeu era macaraua, mechane, care servea la ridicarea unui zeu sau a unei zeiţe pe scenă când se presupunea că intra zburând. Acesta a dat naştere unei expresii: ‘deus ex machina’ (zeul din maşinărie), adică o intervenţie surprinzătoare a unui factor extern neprevăzut care schimba cursul unui eveniment.
Nietzsche şi-a dedicat faimoasa carte, Naşterea tragediei, unei discuţii despre originile tragediei greceşti. A identificat aceste rădăcini în ritualurile primitive, în unirea forţelor apolinice şi dionisiace, şi a mers până la „moartea” ei odată cu Socrate.
[modifică] Tragedia din perioada renaşterii
- Antoniu şi Cleopatra
- Coriolan
- Hamlet
- Iulius Caesar
- Regele Lear
- Macbeth
- Othello
- Romeo şi Julieta
- Timon din Atena
- Titus Andronicus
[modifică] Tragedia de după secolul XIX
Arthur Miller se remarcă drept un scriitor de tragedii printre care se pot menţiona:
- The Crucible
- Moartea unui comis-voiajor
[modifică] Bibliografie
- Guy Rachet, Tragedia greacă, Bucureşti, Editura Univers, 1980
- Bruno Clement, Tragedia clasică, Iaşi, Institutul European, 2000
- Leonida Maniu, Tragedia greacă. Înflorirea şi declinul conştiinţei tragice eline, Iaşi, Editura Cronica, 2005
- Gabriel Liiceanu, Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii, ediţie revăzută şi definitivă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005