Imperiul Bizantin
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
|
||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Hartă a Imperiului Roman în jurul anului 379, arătând prefecturile pretoriene Galia, Italia, Iliricum şi Oriens, aproximativ aceleaşi cu zonele de influenţă ale tetrarhilor după reforma lui Diocleţian. În 379, partea de vest a prefecturii pretoriene Iliricum a fost ataşată la prefectura pretoriană Italia. Această hartă arată numai Partea răsăriteană a Iliricumului, deşi pe vremea tetrarhilor această regiune nu fusese încă divizată.
|
||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
.svg.html){kind=small}
Imperiul Bizantin este termenul folosit, în mod convenţional, pentru a numi Imperiul Roman de limbă greacă având capitala la Constantinopol, în Evul Mediu. În anumite contexte specifice, în mod obişnuit, atunci când se vorbeşte despre perioada de dinaintea căderii Imperiului Roman de Apus, Imperiul Bizantin este numit şi Imperiul Roman de Răsărit. Nu există un consens în ceea ce priveşte data de început a perioadei bizantine. Unii o plasează în timpul domniei lui Diocleţian (284-305), datorită reformelor administrative pe care acesta le-a introdus, împărţind imperiul în pars Orientis şi pars Occidentis. Alţii plasează evenimentul în timpul domniei lui Teodosiu I (379-395) şi a victoriei creştinismului împotriva păgânismului, sau, după moartea sa din 395, în momentul divizării Imperiului în jumătăţile de vest şi de est. Alţii plasează această dată mai târziu, în 476, când ultimul împărat vestic, Romulus Augustus, a fost forţat să abdice, astfel lăsându-l pe împăratul din estul grecesc ca singur împărat roman. În orice caz, schimbarea a fost graduală şi, până în 330, când împăratul Constantin I şi-a inaugurat noua capitală, procesul de elenizare şi creştinare erau deja în curs.
Cuprins |
[modifică] Originea denumirii "Imperiul Bizantin"
Articol principal: Nume ale grecilor
Numele Imperiul Bizantin este un termen modern, care era necunoscut celor care au trăit în vremurile de glorie ale imperiului. Numele original al imperiului în limba greacă era Ρωμανία Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων Basileía Romaíon, o traducere din limba latină a numelui Imperiului Roman, Imperium Romanorum. Termenul Imperiul Bizantin a fost inventat în 1557, la aproximativ un secol după căderea Constantinopolului, de către istoricul german Hieronymus Wolf, care a introdus un sistem de istoriografie bizantină în lucrarea sa Corpus Historiae Byzantinae, în scopul de a deosebi istoria antică romană de istoria medievală greacă, fără a atrage atenţia asupra predecesorilor lor antici. Standardizarea termenului a apărut în secolul al XVII-lea, când autorii francezi, precum Montesquieu, au început să-l popularizeze. Hieronymus a fost şi el influenţat de disputa apărută în secolul al IX-lea între romei, (bizantini, aşa cum îi numim azi), şi francii, care, sub conducerea lui Charlemagne (Carol cel Mare), fondaseră un imperiu în vestul Europei şi, având sprijinul Papei, încercau să-şi legitimeze cuceririle din Italia, nerecunoscând vecinilor de la răsărit dreptul de a se numi romani. Donaţia lui Constantin, unul dintre cele mai faimoase documente falsificate din istorie, a jucat un rol de căpătâi în aceasta. Din acel moment a devenit o regulă, în vest, ca împăratul din Constantinopol să nu mai fie numit "Imperator Romanorum" (Împărat al Romanilor), titlu care a fost rezervat împăraţilor franci, ci "Imperator Graecorum" (Împăratul grecilor), iar ţara condusă de acesta din urmă ca "Imperium Graecorum", "Graecia", "Terra Graecorum" sau chiar "Imperium Constantinopolitanus".
Aceste fapte au folosit ca precedente pentru Wolf, care a fost motivat, cel puţin parţial, să reinterpreteze istoria romană în termeni diferiţi.
Mai târziu, a apărut folosirea peiorativă a cuvântului bizantin.
[modifică] Identitatea
 |
Punctul de vedere neutru al acestui articol sau al acestei secţiuni este disputat. Vă rugăm consultaţi părerile exprimate în pagina de discuţii. Vă rugăm nu ştergeţi eticheta până la rezolvarea disputei |
Imperiul Bizantin poate fi definit ca un stat, iniţial, roman pe un substrat multietnic şi multicultural, treptat elenizat, care s-a dezvoltat, ulterior, ca un imperiu creştin, elenistic şi şi-a încheiat istoria ca un stat greco-ortodox. Unii autori, îndeosebi greci (Nikolaos Svoronos, de exemplu), dar nu numai (Charles Diehl, Petre Năsturel), analizează Imperiul tardiv ca o naţiune elenică, aproape de înţelesul modern al acestui termen, şi văd în el matca Greciei moderne.
În secolele care au urmat cuceririlor arabe şi lombarde din secolul al VII-lea, natura multietnică a imperiului (dar nu multinaţională în sensul actual al cuvântului) a rămas prezentă, în timp ce regiunile lui litorale şi oraşele din Balcani şi din Asia Mică aveau o populaţie preponderent grecească. Minorităţile etnice, importante din punct de vedere numeric, erau uneori de altă religie (bogomili în Balcani, monofiziţi în Orient) şi trăiau, în special, în apropierea frontierelor, armenii fiind cei mai importanţi printre aceste minorităţi. În Balcani, o numeroasă populaţie de Traci romanizaţi, menţionată de Theofilactes şi de Simocattas în secolul al VI-lea constituie, după analiza istoricilor români (mai ales Theodor Capidan, A. D. Xenopol şi Nicolae Iorga), pandantul meridional al populaţiei de Daci romanizaţi din nordul fluviului şi strămoşii actualilor Aromâni. Tot în Balcani, o altă populaţie: Ilirii ne-romanizaţi, stă la baza etnogenezei poporului albanez. La aceste populaţii autohtone, se adăugară popoare migratoare ca Slavii, începând cu secolul al VI-lea, sau proto-Bulgarii (un popor, iniţial, turcofon), începând cu secolul al VIII-lea.
Bizantinii se numeau pe ei înşişi Ρωμαίοι – Romaioi, prin care se deosebeau de vechii Έλληνες - Elini, care, în Evul mediu, însemna "greci antici păgâni". Unii istorici au vorbit de o conştiinţă naţională, ca cetăţeni ai "Ρωμανία" ("Romania", aşa cum se numea Imperiul Bizantin), dar se pare că mândria de a aparţine Imperiului era împărtăşită mai ales de intelectualii şi de militarii elenizaţi de la oraşe şi din zonele frontaliere, fiindcă, în provincie, răscoalele, uneori pe bază etnică (de exemplu, răscoala "Vlahilor" Asan, Deleanu şi Caloian, în Balcani (1181), încheiată în 1186, prin independenţa statului numit atunci Regnum Valachorum, pe care istoricii moderni îl numesc "Imperiul Româno-Bulgar" sau "Al doilea Imperiu Bulgar"), arată că populaţii întregi nu se simţeau nicidecum credincioase puterii bizantine. Acestă mândrie, mai ales elenică, este reflectată în literatură, în special în cântecele acritice, unde "ακρίτες–akrites", cetăţenii-soldaţi ai zonelor mărginaşe, de graniţă sunt slăviţi pentru luptele de apărare a ţării împotriva invadatorilor, unul dintre cele mai faimoase astfel de cântece fiind poemul epic Digenis Acritas.
Desfiinţarea oficială a statului bizantin în secolul al XV-lea nu a însemnat şi dispariţia societăţii bizantine. Sub stăpânirea otomană, grecii au continuat să se definească ca Ρωμαίοι (Romaioi, în turceşte, Rum), apoi treptat, odată cu dezvoltarea naţionalismelor moderne şi cu regăsirea istoriei antice, din ce în ce mai frecvent, Έλληνες (Elines, în turceşte, Yunan), o identitate care s-a impus la începutul secolului al XX-lea şi în Grecia zilelor noastre, în timp ce Ρωμαίοι este folosit mai mult ca nume istoric şi nu ca în trecut, ca un sinonim naţional.
[modifică] Etapele istorice
[modifică] Origini
Decretul lui Caracalla din 212, Constitutio Antoniniana, a extins cetăţenia romană şi la locuitorii din afara Italiei pentru toţi bărbaţii adulţi din întregul Imperiu Roman, ridicând, astfel, populaţia din provincii la un statut egal cu cel al Romei. Importanţa acestui decret este una mai degrabă istorică decât politică. A pus bazele integrării, astfel încât mecanismele juridice şi economice ale statului să poată fi aplicate de jur împrejurul zonei mediteraneene, aşa cum se întâmplase odinioară cu întreaga Italie. Desigur, integrarea nu a avut loc uniform. Societăţile deja integrate cu Roma, aşa cum erau cea a Greciei, au fost favorizate de acest decret, comparativ cu cele aflate la depărtare, prea sărace sau doar prea diferite, aşa cum erau Brittania, Palestina sau Egiptul.
Divizarea imperiului a început cu instituţia tetrarhilor, la sfârşitul secolului al III-lea, prin reforma împăratului Diocleţian, ca o instituţie care să asigure un control mult mai eficient al întinsului imperiu. Reforma a divizat imperiul în două părţi, cu doi împăraţi domnind în Italia şi Grecia, fiecare fiind coîmpărat pentru celălalt. Această divizare a continuat până în secolul al IV-lea, când Constantin cel Mare a reuşit să devină singurul împărat al Imperiului Roman. Constantin a decis să găsească o nouă capitală imperială şi a ales Bizanţul pentru acest scop.
Constantin a redenumit oraşul Noua Romă, dar capitala a fost denumită popular Constantinopol (Κωνσταντινούπολις, Constantinoúpolis, adică Oraşul lui Constantin). Noua capitală a devenit centrul administrativ al imperiului. Constantin a fost, de asemenea, primul împărat creştin. Deşi imperiul nu era încă bizantin pe vremea lui Constantin, creştinismul avea să devină una dintre caracteristicile definitorii ale Imperiului Bizantin, prin opoziţie cu păgânismul Imperiului Roman.
Un alt moment definitoriu al istoriei romane/bizantine a fost bătălia de la Adrianopol din 378. Înfrângerea de la Adrianopol şi moartea împăratului Valens este o dată posibilă pentru împărţirea lumilor în „antică” şi „medievală”. Imperiul Roman a fost împărţit, mai târziu, de succesorul lui Valens, Teodosiu I, care a unit Imperiul în 392. În 395 el a reîmpărţit imperiul între fiii săi, Arcadius, în est, şi Honorius, în vest. Din acest moment, se obişnuieşte identificarea celor două imperii sub nume diferite: "Imperiul Roman de Răsărit" şi "Imperiul Roman de Apus".
[modifică] Istoria timpurie
"Imperiul Roman de Răsărit" a fost, în cea mai mare parte, scutit de dificultăţile celui din vest în secolele al III-lea şi al IV-lea, ("vezi şi Criza secolului al III-lea "), în parte datorită unui simplu fapt: civilizaţia urbană era mai dezvoltată în Occident, şi invadatorii erau mai atraşi de bogăţia Romei. De-a lungul secolului al V-lea, diverşi invadatori au cucerit partea de vest a imperiului, dar în răsărit au reuşit,, cel mult să obţină un tribut. Teodosius II a extins zidurile oraşului Constantinopol, transformând oraşul într-o fortăreaţa inexpugnabilă. împăratul Zenon a fost conducătorul părţii răsăritene a imperiului în momentul în care vestul s-a prăbuşit (476). Zenon a negociat cu goţii, reuşind să îndepărteze pericolul unei invazii, lăsându-le însă controlul asupra jumătăţii de vest.
În secolul al VI-lea, au început conflictele cu Imperiul Persan, slavii şi avarii. Crizele teologice, precum chestiunea monofizismului, dominau, de asemenea, imperiul. Totuşi, Imperiul Roman de Răsărit nu şi-a uitat rădăcinile occidentale. În timpul împăratului Iustinian I şi a genialului său general Belisarius, imperiul a recucerit, temporar, unele dintre provinciile pierdute din Occident, cea mai mare parte a Italiei, nordul Africii şi sudul Spaniei.
Iustinian a modernizat anticul cod legislativ roman, dând noul Corpus Juris Civilis, deşi este de notat că aceste legi erau încă scrise în limba latină, o limbă care devenise învechită şi puţin înţeleasă chiar şi de cei care scriseseră noul cod de legi. În timpul domniei lui Iustinian, a fost construită Catedrala Sfânta Sofia, în 537. Această catedrală avea să devină centrul vieţii religiose bizantine şi centrul creştinismului ortodox. Secolul al VI-lea a fost şi o perioadă de înflorire culturală, (deşi Iustinian a închis Universitatea din Atena), în care au creat artişti precum poetul epic Nonnus, poetul liric Paul Taciturnul, istoricul Procopius din Cezareea şi filosoful Ioan Philoponos.
Iustinian le-a lăsat urmaşilor o visterie goală, în plus aceştia nu au fost în stare să facă faţă atacurilor noilor valuri de invadatori. Lombarzii au invadat şi au cucerit cea mai mare parte a Italiei, avarii şi, mai târziu, bulgarii au cucerit cea mai mare parte a Balcanilor iar la începutul secolului al VII-lea, perşii au invadat şi au cucerit Egiptul, Palestina, Siria şi Armenia. Perşii au fost învinşi şi teritoriile cotropite de ei au fost recucerite de împăratul Heraclius cel Tânăr în 627. Dar apariţia neaşteptată a triburilor unite de arabi, proaspăt convertiţi la Islam, i-au luat prin surprindere pe bizantini, care erau epuizaţi de eforturile uriaşe făcute în războaiele cu perşii. Arabii au cucerit toate provinciile sudice bizantine. Cea mai grea înfrângere a bizantinilor a fost la Yarmuk, în Siria. Heraclius şi guvernatorul militar al Siriei au răspuns greoi noii ameninţări, astfel Mesopotamia bizantină, Siria, Egiptul şi Exarhatul Africa au fost încorporate definitiv în posesiunile musulmane, un proces care s-a terminat cu cucerirea Cartaginei în 698. Lombarzii au continuat să se extindă în Italia, cucerind Liguria, în 640, cea mai mare parte din Exarhatul de Ravenna, în 751, lăsându-le bizantinilor să controleze doar două regiuni restrânse în „tocul” şi în „vârful cizmei” italiene.
[modifică] Epoca elenistică
Ceea ce a pierdut imperiul în întindere teritorială a câştigat în uniformitate. Heraclius a elenizat complet imperiul, prin impunerea limbii greceşti ca limbă oficială, terminând astfel cu tradiţiile latine şi romane în imperiu. Limba latină în guvernare, titlurile latineşti precum Augustus şi ideea că imperiul este unul cu Roma au fost rapid abandonate, permiţând imperiului să-şi câştige propria identitate. Mulţi istorici au considerat schimbarea din timpul domniei lui Heraclius ca punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanţului şi obişnuiesc să numească imperiul ca "Bizantin", în loc de "Roman de Răsărit", după această dată. Imperiul era, de asemenea, în mod clar diferit din punct de vedere religios faţă de fostele teritorii imperiale din vestul Europei, deşi provinciile sudice bizantine practicau creştinismul monofizit, spre deosebire de cele nordice, ortodoxe. Cucerirea de către arabi a provinciilor sudice a făcut ortodoxia mai puternică în restul posesiunilor bizantine.
Constans II Bărbosul (641 - 668) a împărţit imperiul într-un sistem de provincii militare numite théme pentru a face faţă permanentelor atacuri, în condiţiile în care viaţa urbană a intrat în declin, iar populaţia Constantinopolului a început să crească, transformând capitala în cel mai mare oraş din lumea creştină. Încercările arabilor de a cuceri Constantinopolul au eşuat, în principal datorită superiorităţii navale bizantine, dar şi datorită monopolului deţinut asupra misterioasei arme incendiare focul grecesc, a zidurilor de apărare solide şi a priceperii unor împăraţi, precum Leon al III-lea Isauricul (717 - 741) sau Isaurienii (717 - 802). După respingerea atacurilor arabilor, imperiul a început să se refacă.
În ciuda faptului că imperiul a fost descris ca şubred de istoricul Edward Gibbon, în secolul al XVIII-lea, Imperiul Bizantin ar putea să fie caracterizat mai corect ca o supraputere militară în Evul Mediu timpuriu, datorită cavaleriei grele (cataphract), folosirii clasei ţăranilor liberi ca bază de recrutare pentru cavalerie, formidabilului sistem de apărare în adâncime (sistemul themelor), folosirii subsidiilor pentru învrăjbirea inamicilor unii împotriva altora, dibăciei de a culege informaţii, dezvoltării sistemului de baze logistice aprovizionate cu convoaie tranportate de catâri, marinei sale (deseori insuficient finanţată), cât şi doctrinelor militare raţionale, care puneau accentul pe acţiunile secrete, efectul surpriză, manevre de învăluire şi deplasarea rapidă a unor forţe superioare numeric în momentul şi locul ales de comandanţii bizantini
După asediul din 717, în care arabii au suferit pierderi colosale, Califatul Abbasid nu a mai reprezentat niciodată o ameninţare serioasă pentru interiorul ţării. A fost nevoie de apariţia unei alte civilizaţii, cea a turcilor selgiucizi, pentru a alunga în mod definitiv forţele imperiale din Anatolia estică şi centrală.
Secolul al VIII-lea a fost dominat de controversa iconoclastă. Icoanele au fost interzise de împăratul Leon al III-lea Isauricul, provocând revolte ale iconofililor/iconodulilor pe întreg cuprinsul imperiului. Mulţumită eforturilor împărătesei Irina, în 787, a fost convocat al doilea conciliu de la Niceea. Atunci s-a afirmat că icoanele pot fi venerate, dar nu şi idolatrizate. Irina a încercat şi o alianţă prin căsătorie cu Charlemagne al Francilor, care ar fi dus la unirea celor două imperii, dar planul ei a eşuat. Controversa iconoclastă a reapărut la începutul secolului al IX-lea, dar a fost rezolvată odată pentru totdeauna în 843. Aceste controverse nu au ajutat, în nici un fel, la îmbunătăţirea relaţiilor cu biserica romano-catolică şi Sfântul Imperiu Roman, care începeau să câştige tot mai multă putere.
[modifică] Renaşterea macedoneană
După criza iconoclastă, Imperiul Bizantin a trecut printr-o nouă perioadă, una de înflorire, când familia domnitoare a fost o familie de origine macedoneană. În această perioadă, imperiul a rezistat presiunilor bisericii catolice pentru îndepărtarea Patriarhului Fotios I al Constantinopolelui, a obţinut controlul asupra Mării Adriatice, părţi din Italia şi asupra celei mai mari părţi a teritoriilor stăpânite de bulgari. Bulgarii au fost definitiv învinşi de Vasile II Bulgaroctonul, în 1014, imperiul reajungând la Dunăre. Imperiul a căpătat un nou aliat şi, câteodată, inamic - noul stat vareg din Kiev, de la care împăratul a primit o unitate de mercenari importantă, Garda Varegă.
În 1054, relaţiile dintre bisericile ortodoxă şi catolică au ajuns în faza crizei finale. Nu a existat niciodată o declaraţie formală de separare instituţională, iar aşa numita Marea Schismă (care a culminat cu excomunicarea reciprocă) a fost, de fapt, rezultatul a secole de îndepărtare graduală între cele două biserici. Din această separare s-au născut bisericile moderne Romano-Catolică şi Ortodoxă Răsăriteană.
La fel ca în cazul Imperiului Roman de Apus cu mult timp înainte, Imperiul Bizantin a intrat într-o perioadă de dificultăţi generate de extinderea numărului marilor latifundii şi creşterea numerică a aristocraţiei agricole, care submina sistemul de apărare al themelor. Imperiul a trebuit să facă faţă nu numai inamicilor mai vechi, Sfântul Imperiu Roman şi Califatul Abbasid, dar şi unora mai noi. Normanzii au încheiat expulzarea bizantinilor din Italia în 1071, datorită unei lipse aparente de interes a bizantinilor de a trimite întăriri în zonă şi datorită atacurilor turcilor selgiucizi în Asia Mică, principala zonă de recrutare a soldaţilor pentru armata imperială. După surprinzătoarea înfrângere a bizantinilor conduşi de împăratul Romanos IV Diogenes de către sultanul turcilor selgiucizi, Alp Arslan, în bătălia de la Manzikert, din 1071, cea mai mare parte a provinciei Asia Mică a fost pierdută. În următorii zece ani, Imperiul a scăzut considerabil, fiind cuprins de revolte interne şi atacuri externe.
[modifică] Dinastia Comnen şi sfârşitul Imperiului Bizantin
- Pentru mai multe detalii, vedeţi şi Dinastia Comnen.
- Pentru mai multe detalii, vedeţi şi Dinastia Paleolog.
După înfrângerea de la Manzikert o refacere parţială a puterii imperiului a fost posibilă în timpul domniei împăraţilor din dinastia Comnen. Primul împărat al dinastiei a fost Alexios Comnen, viaţa şi realizările lui fiind descrise de fiica sa, Ana Comnena, în lucrarea Alexiad. Împăratul a început să refacă armata bazându-se pe sistemul donaţiilor feudale (pronoia) şi a eliberat o parte dintre teritoriile cucerite de turcii selgiucizi. Eforturile lui pentru formarea unei alianţe cu Occidentul s-au materializat în declanşarea primei Cruciade, care i-au permis să recapete controlul asupra Niceii. Următoarele cruciade au dovedit un caracter din ce în ce mai controversat. Deşi nepotul lui Alexios, Manuel I Comnen, a fost un prieten al cruciaţilor, nici una dintre părţi nu a putut uita excomunicarea reciprocă, iar bizantinii au început să devină din ce în ce mai suspicioşi cu privire la intenţiile cruciaţilor romano-catolici, care traversau neîncetat teritoriul imperial. Deşi cei trei împăraţi ai dinastiei Comnen ar fi putut alunga turcii depăşiţi numeric, nu a fost niciodată în interesul lor să facă aşa ceva, deoarece recucerirea Anatoliei ar fi însemnat împărţirea puterii imperiale într-o mai mare măsură cu aristocraţii latifundiari, ceea ce ar fi micşorat puterea centrală. Pe termen lung, ar fi salvat imperiul, dar recucerirea întregii Anatolii nu a fost în interesul familiei Comnen.
Germanii din Sfântul Imperiu Roman şi normanzii din Sicilia şi Italia au continuat să atace imperiul în secolele al XI-lea şi al XII-lea. Oraşele-stat italiene, cărora Alexios le acordase privilegii comerciale în Constantinopol, au devenit ţinta sentimentelor antioccidentale. Veneţienii erau cei mai puţini iubiţi, deşi corăbiile lor erau baza flotei bizantine. Turcii selgiucizi au rămas o ameninţare continuă, bizantinii conduşi de împăratul Manuel fiind înfrânţi în bătălia de la Myriokephalon, în 1176.
După moartea lui Manuel I, imperiul a reintrat în declin. La cinci ani de la moartea sa, Isaac II Anghelos, un strănepot al lui Alexios I, a preluat tronul. Însă imperiul era prea slăbit: Regatul Maghiar ocupă Croaţia şi Dalmaţia, Serbia se declară independentă, iar în 1186, doi fraţi, Asan şi Petru, se răscoală împotriva imperiului şi creează Al Doilea Ţarat Bulgar. În Cipru, Isaac Comnen, strănepotul lui Ioan II, se declară, de asemenea, independent, iar în Orient, imperiul cade sub loviturile turcilor selgiucizi. Nici la Constantinopol situaţia nu era mai roz. În 1195, fratele lui Isaac II preia tronul. Însă Isaac cere ajutorul veneţienilor, care, mai întâi, îi înscăunează fiul, iar apoi cuceresc Constantinopolul.
Frederic Barbarossa a încercat să cucerească Imperiul Bizantin în timpul celei de-a treia Cruciade, dar efectul cel mai devastator l-a avut a patra Cruciadă. Deşi scopul declarat a acestei cruciade era cucerirea Egiptului, veneţienii au preluat controlul expediţiei şi, datorită influenţei lor, cruciaţii au cucerit Constantinopolul, în 1204. Unul din conducătorii cruciadei, Baldovin de Flandra, a fost numit împărat al Imperiului Latin de Constantinopol, un regat feudal efemer, dar care a slăbit grav Imperiul Bizantin. În tot acest timp, Regatul Sârb a devenit din ce în ce mai puternic, reuşind să cucerească noi teritorii şi formând Imperiul Sârb în 1346.
După 1204, unele familii au reuşit să se refugieze în diferite părţi ale imperiului:Familia Comnen, care încă pretindea tronul, s-a refugiat în Trapezunt, unde, cu ajutorul Georgiei, a cucerit mai toată coasta Mării Negre din Anatolia; familia Ducas a ajuns în Epir, unde a creat Despotatul Epirului, care, în timp, va fi cucerit de sârbi, bizantini, influenţat de latini şi, în cele din urmă, ocupat de otomani; familia Lascaris a ajuns la Niceea, recuperând ce mai rămăsese din Asia Mică, şi, în 1261, a reocupat Imperiul Latin, redevenit Bizanţ. Însă noul imperiu, dând prea multă importanţă provinciilor europene, în condiţiile în care provinciile asiatice ar fi trebuit să fie principala preocupare, a pierdut, în timp, toate provinciile: cele asiatice în favoarea otomanilor, iar cele europene în favoarea sârbilor, bulgarilor şi cruciaţilor. Pentru o perioadă, imperiul a supravieţuit numai datorită faptului că musulmanii erau prea divizaţi pentru a organiza un atac cu sorţi de izbândă. Atunci însă când acest lucru s-a schimbat, Imperiul Otoman a cucerit tot teritoriul bizantin, cu excepţia unui număr de oraşe portuare.
Pe lângă coloniile din Creta, Naxos şi Eubeea, veneţienii au creat şi unele state latine, la început dependente de Imperiul Latin, precum Principatul de Ahaia sau Ducatul Atenei. Aceste state nu au fost recucerite de Imperiul Bizantin, chiar dacă a încercat de mai multe ori.
Bizantinii au cerut ajutorul occidentalilor, dar acest lucru a fost acordat numai în schimbul reunificării bisericilor. Reunificarea bisericilor a fost legiferată, dar simplii cetăţeni ortodocşi nu au fost de acord cu acceptarea romano-catolicismului. Au sosit în ajutor un număr de mercenari, dar multe puteri occidentale au preferat să lase Bizanţul să moară şi nu au făcut nimic să-i împiedice pe otomani să cucerească ultimele teritorii independente.
Constantinopolul a fost considerat, la început, un obiectiv prea greu de cucerit, dar, odată cu apariţia tunurilor, zidurile, care fuseseră scutul inexpugnabil al oraşului timp de 1000 de ani, nu au mai oferit o apărare corespunzătoare împotriva atacatorilor otomani. Sultanul Mehmed al II-lea a cucerit Constantinopolul în 29 mai 1453, după un asediu de două luni. Ultimul împărat bizantin, Constantin XI Paleolog, a fost ultima oară văzut în viaţă intrând în luptă alături de civilii care apărau meterezele oraşului. Mehmed al II-lea a cucerit, de asemenea, Despotatul Moreii, fostă colonie bizantină, în 1460 şi Imperiul din Trapezunt (1461).
Mehmed şi moştenitorii lui au continuat să se considere adevăraţii moştenitori ai Imperiului Bizantin, până la dispariţia Imperiului Otoman de la inceputul secolului al XX-lea.
Între timp, rolul împăratului ca patron al bisericii ortodoxe a fost asumat de Marele Duce al Moscovei, Ivan al III-lea. Nepotul său, Ivan al IV-lea, a devenit primul ţar. Succesorii lor au acreditat ideea că Moscova era moştenitorea de drept a Romei şi Constantinopolului, ca A Treia Romă. Aceasta a fost o idee călăuzitoare în toată politica externă şi în acţiunile militare ale Imperiului Rus, până la dispariţia sa la începutul secolului al XX-lea.
[modifică] Organizarea politică
Imperiul Bizantin s-a menţinut timp de unsprezece secole aproape numai graţie virtuţilor constituţiei sale imperiale şi ale administraţiei sale.[1] Derivate din instituţiile latine, instituţiile bizantine au evoluat adaptându-se mereu unor noi condiţii. Primul mare stat care (asemenea Armeniei, înaintea lui) şi-a fondat existenţa politică pe principii creştine, Bizanţul a susţinut totdeauna ideea misiunii sale providenţiale: Imperiul este o emanaţie a voinţei divine iar împăratul este alesul lui Dumnezeu şi omologul său pe pământ; ca atare, puterea sa este (de drept) absolută, întrucât are un caracter divin.
Religia creştină a fost o componentă fundamentală a Imperiului Roman de Răsărit. Numai sinteza culturii elenistice şi a religiei creştine cu structura statală romană a permis formarea acelui fenomen istoric care se numeşte Imperiul Bizantin.[2] Încă în sec. III Aurelian adusese din Siria idealul oriental al unei monarhii sacre şi instituise un fel de monoteism solar, religia lui Sol invictus, drept cult oficial al Imperiului.[3] Acest teism solar a fost religia casei lui Constantin şi a pregătit calea acceptării creştinismului. Sfântul Imperiu Roman, Sancta Respublica Romana, n-a fost creaţia lui Carol cel Mare, ci a lui Constantin şi Teodosiu. Odată cu sec. V el devine o adevărată teocraţie, iar împăratul, un fel de rege-sacerdot.
[modifică] Împăratul
În sec. III, în timpul lui Diocleţian, care a dus până la ultimele consecinţe principiul absolutismului monarhic, cultul imperial făcuse din împărat un personaj sacru, adorat după riturile curţilor orientale.
Constantin, adept al cultului oriental al Soarelui, creştinat şi botezat în cultul arian abia în ultimele zile ale vieţii, a dat, în 313, "edictul din Milano". De fapt, Constantin doar cunoscuse şi aprobase, în 313, ordonanţa dată în Orient, la Nicomedia (azi Izmit, Turcia), de împăratul Licinius, în 312, care, la rândul ei, repeta edictul de toleranţă dat de Galerius (succesorul lui Diocleţian, în Occident) (311). Edictele de toleranţă a creştinilor, apoi adoptarea creştinismului ca religie de stat (de către Teodosiu I, în 392), au fost măsuri dictate de raţiuni politice precise: în multitudinea eteroclită de popoare din Imperiu religia era un eficient factor unificator. La început, această religie fusese cea a zeului Soare; dar când majoritatea populaţiei din cele mai importante şi mai bogate regiuni - Asia Mică, Siria, Egiptul - trecuse la creştinism, era firesc ca această nouă religie să devină religie de stat, iar împăratul să fie, în acelaşi timp, şeful politic şi religios al Imperiului. Ca atare, reşedinţa sa va fi „Palatul Sacru”, când va deceda va fi înmormântat într-o biserică creştină, iar el şi împărăteasa vor fi declaraţi, uneori, sfinţi creştini, cum s-a întâmplat cu Constantin şi mama sa Elena.
Încoronarea împăratului era forma religioasă prin care se consfinţea autoritatea sa de locţiitor pe pământ al lui Dumnezeu. Ca imperator roman, el rămâne legislator şi comandant suprem al armatei; ca basileu el este, asemenea monarhilor orientali, autocrat; iar în calitatea sa de şef al unui imperiu creştin, el este reprezentantul lui Dumnezeu, isapostolos (titlu cu care a fost învestit Constantin de Conciliul din Niceea), adică egal în rang cu apostolii. Juriştii bizantini au recunoscut autoritatea absolută a voinţei împăratului. În conformitate cu această doctrină, orice jignire adusă împăratului era considerată un sacrilegiu; iar o răzvrătire împotriva autorităţii sale era pedepsită şi cu excomunicarea.
_from_the_Chronikon_of_Ioannis_Skylitzes_1.jpg.html)
În consecinţă, o lege care să reglementeze succesiunea la tron nu exista şi nici nu ar fi putut să existe, căci însăşi voinţa Providenţei, necesară şi suficientă, o făcea absolut de prisos. Nici o familie regală în sânul căreia să fie limitat dreptul la succesiune nu exista. Puteau deveni împăraţi şi candidaţii de cea mai umilă condiţie socială. Împăraţii Iustin I şi Vasile I fuseseră simpli ţărani; Leon V şi Mihail II, scutieri; Phocas, simplu soldat; iar Leon Isaurianul, un modest meseriaş. Şi chiar dacă era vorba de un uzurpator printr-un act de violenţă, singura condiţie era ca un pretendent la tron să fie aclamat de Senat, de armată şi de populaţia Constantinopolului; în care caz, şi un uzurpator devenea "alesul lui Dumnezeu", căci voinţa divinităţii se exprima tocmai prin această alegere, prin aceste aclamaţii. Din cei 109 împăraţi pe care i-a avut Bizanţul, numai 42 au sfârşit cu bine; 12 au fost forţaţi să abdice, 20 au murit de moarte violentă, 12 au fost întemniţaţi sau închişi într-o mănăstire, 3 au fost lăsaţi să moară de foame, iar 18 au fost mutilaţi (după Louis Bréhier, 65 de împăraţi bizantini au fost detronaţi, dintre care 41 asasinaţi, 8 au căzut pe câmpul de luptă şi numai 39 au murit de moarte naturală).
Împăratul putea să-şi asocieze la domnie pe unul din fiii săi, căruia îi dădea titlul de co-imperator şi succesor al său, încoronându-l cu coroana imperială, cum procedase Leon II, care îşi încoronase fiul (viitorul împărat Constantin V) când acesta avea vârsta de abia doi ani. Iar Ana Comnena scrie că, la câteva zile după ce s-a născut, "părinţii mei m-au onorat şi pe mine cu coroana şi diadema imperială".[4] Graţie acestui mecanism prin care se putea asigura o continuitate a succesiunii, Bizanţul a avut timp de cinci secole (IV-IX) numai patru dinastii. Imperiul putea avea, concomitent, chiar şi cinci asociaţi la domnie: în sec. X, Roman II Lecapenos, care domnea împreună cu Constantin VII Porphyrogenetul, îi proclamă împăraţi pe trei din fiii săi (iar pe al patrulea, uzurpând autoritatea Bisericii în favorul puterii statului, îl numeşte patriarh al Constantinopolului). De notat însă că, totdeauna, predomina autoritatea unui împărat principal. Şi o fiică, sau o soră, sau văduva unui împărat puteau să succeadă decedatului şi chiar să transmită dreptul la domnie soţilor lor. În sec. XI, împărăteasa Zoe, fiica lui Constantin VIII, după moartea tatălui ei, acordă coroana imperială fiecăruia din cei trei bărbaţi cu care se va căsători. În secolul VIII şi în secolul IX, după moartea părinţilor lor, două prinţese, Irena şi Theodora, au ocupat tronul Imperiului fără să se mai căsătorească.
Ceremonia învestiturii era primul act de recunoaştere oficială a noului împărat; consta în înălţarea celui ales pe scut (ţinut, într-o perioadă târzie, nu de soldaţi, ci de patriarh şi de înalţii demnitari ai Imperiului) - gest care amintea originea militară a instituţiei imperiale. Dar ceremonia esenţială, care punea în evidenţă şi proclama caracterul fundamental religios al autorităţii imperiale, era încoronarea religioasă: în catedrala Sf. Sofia, patriarhul Constantinopolului îi binecuvânta hlamida şi încălţările de purpură, însemnele demnităţii imperiale, îl miruia, îi punea pe cap coroana şi îi da sfânta cuminecătură.
Soţia împăratului era încoronată şi ea, dar în cadrul unei ceremonii care avea loc la Palat, în prezenţa patriarhului şi a înalţilor demnitari. Împărăteasa se bucura de cuvenitele onoruri: efigia sa figura pe monede, asista la ceremonii şi procesiuni (dar numai începând din sec. XI), primea, alături de împărat, jurământul ierarhilor, al senatorilor şi guvernatorilor provinciilor; primea ambasadorii şi senatorii, ţinea şi ea o corespondenţă oficială. În calitate de regentă a fiului său minor, împărăteasa îşi exercita efectiv şi autocrat puterea. Începând din sec. X, din motive politice, căsătoriile cu prinţese străine sunt tot mai frecvente. Din aceleaşi motive sunt frecvente şi căsătoriile unor prinţese bizantine cu împăraţi, regi sau prinţi străini.
Cultul imperial a devenit în Bizanţ o adevărată religie: cu un sanctuar propriu, în „Palatul Sacru”, reşedinţa principală a împăraţilor bizantini, cuprinzând şi un ansamblu de capele şi oratorii, şi cu ceremonii având caracter de solemnităţi religioase. O tăcere profundă, gesturi rituale, rugăciuni, aclamaţii ritmate, prosternare obligatorie, sărutarea mâinii şi încălţării împăratului, care nu călca decât pe un covor de purpură, mâna lui nu putea fi profanată prin contactul cu mâna unui muritor de rând, şi în faţa căruia cel primit în audienţă era condus şi susţinut de doi demnitari ai curţii. Ceremoniile de la Palat, codificate în tratate anumite, aveau aspectul unor liturghii, de slujbe religioase comportând veşminte somptuoase de diferite culori (variind după natura ceremoniei), mişcări şi gesturi solemne, muzică şi cântări, lumânări, cădelniţe, fum de tămâie, aclamaţii ritmate şi dialogate al căror text glorifica victoriile şi exalta măreţia cvasi-divină a împăratului: un ritual care a transmis numeroase elemente liturghiei Bisericii ortodoxe. Biserica orientală a introdus în serviciul divin lumânările şi fumul de tămâie abia în sec. IV; iar veşmintele liturgice, imitând hlamida imperială, au fost introduse tot sub influenţa ceremoniilor de la Palat, în secolele V şi VI. Exista şi un calendar al sărbătorilor imperiale, analog calendarului religios, care însă nu se confundau cu sărbătorile stabilite de Biserică. Chiar sărbătorile religioase erau celebrate la Palat independent şi înainte de a fi sărbătorite în biserici. Audienţele imperiale, primirea ambasadorilor străini, procesiunile cu întreg cortegiul de înalţi demnitari, banchetele care se încheiau cu sărbătorile, funeraliile unui basileu, totul era de un fast impresionant, urmărind apoteozarea împăratului.
Adoraţia imperială se referea şi la efigiile împăratului, la portretele, busturile şi statuile lui. În sec. XIV, printre icoanele sfinţilor purtate în procesiuni figura şi portretul basileului. Acesta avea şi o semnificaţie juridică de autoritate: prezenţa portetului împăratului dădea valoare legală actelor publice care trebuiau îndeplinite în mod obligatoriu în faţa lor: prestări de jurăminte, decizii administrative, hotărâri ale tribunalelor.[5] Obligaţia de venerare a imaginilor împăratului impunea norme precise de reprezentare portretistică a persoanei sale sacre. Adeseori caracterul iconografiei imperiale, nimbul auriu, atitudinea maiestuoasă, figurile alegorice, cadrul triumfal, reprezentarea curţii imperiale cu fastul ei, simbolurile creştine, semnul crucii în primul rând, figurând în portretele împăratului şi în scenele solemne ale picturii de curte, sunt identice celor ale iconografiei religioase. Şi în iconografie, Biserica orientală s-a inspirat din modelele fastului imperial.
Doctrina politică bizantină îl prezenta deci pe împărat ca pe o divinitate terestră; ca atare, prerogativele lui se extind şi în viaţa Bisericii. Dar funcţia cea mai importantă a împăratului era cea administrativă, legislativă şi judecătorească. Legislator şi judecător suprem, voinţa sa avea valoare de lege. În exercitarea acestei funcţii suveranul nu era limitat decât de o forţă: conştiinţa tradiţiei, a respectării tradiţiilor juridice, a dreptului roman.
Efectiv, începând chiar cu Constantin cel Mare împăratul guverna prin intermediul unui aparat politico-administrativ având competenţe precise. În cadrul acestuia, personajul cel mai important după împărat era praefectus praetori, care avea facultatea de a controla şi dispune în toate domeniile vieţii economice. Comanda supremă a armatei o avea împăratul, în subordinea căruia era (până la începutul sec. VII) un magister militum pentru trupele din Occident, şi un altul, pentru cele din Orient. Sub conducerea împăratului, patru miniştri conduceau politica internă şi externă. Poziţia preeminentă o deţinea magister officiorum, şeful protocolului, al relaţiilor externe, al poliţiei politice şi comandant al gărzii palatului. „Ministrul justiţiei”, quaestor sacri palatii, se ocupa de pregătirea legilor şi ordonanţelor imperiale; un „ministru de finanţe” (comes sacrarum largitionum) administra tributurile în bani şi regla îndatoririle Imperiului (plata soldei trupelor şi a salariilor funcţionarilor, vărsăminte externe pe baza acordurilor stipulate). Un al doilea „ministru de finanţe” (comes rerum privatarum) administra enormele venituri primite de împărat din bunurile şi fondurile imperiale, din care plătea trupele private ale împăratului, activitatea edilitară, jocurile oferite poporului, primirile ambasadorilor străini, întreţinerea personalului curţii, etc.; fonduri imense, pentru că fiecare împărat era moştenitorul bunurilor private ale predecesorului său.[6]
O instituţie de mare importanţă era consistorium, consiliul imperial. Spre deosebire de vechiul consilium principis, acesta ţinea şedinţe regulat, iar membrii săi (comites) rămâneau aceiaşi, fiecare ocupându-se de un anumit fel de probleme bine precizate. Propunerile aduse în faţa consistorium-ului erau pregătite în prealabil de anumite comisii, care le studiau. Foarte curând aceste comisii s-au transformat în „Casa civilă”, în cancelaria personală a împăratului, numită cubiculum, pentru că lucra într-un cabinet privat (în latină cubiculum) din palatul imperial (membrii ei se numeau cubicularii). Cancelaria privată a devenit un organ mai important decât consistorum. Şedinţele consistorium-ului se ţineau de membrii săi, chiar şi de cei mai înalţi demnitari, stând în picioare (în latină consistere înseamnă „a sta în picioare”); căci împăratul pretindea veneraţie din partea tuturor.
[modifică] Senatul
Senatul, în schimb, n-a avut niciodată autoritatea şi prestigiul celui din Roma; atribuţiile sale rămăseseră în principiu aceleaşi, dar cu puteri adesea limitate. Ca organ consultativ, Senatul (synkletos) pregătea proiectele de legi şi putea fi invitat de împărat să se pronunţe asupra unor probleme importante de stat; ca adunare politică, ratifica alegerea noului împărat de către armată şi popor; se ocupa şi de aprovizionarea capitalei, prezidat fiind în acest caz de prefect, şi de învăţământul public. În jurul anului 900 atribuţiile legislative şi administrative i-au fost abolite.
Numărul membrilor Senatului a fost în continuă creştere. Cum după fondarea noii capitale puţini senatori părăsiseră Roma, împăratul Constantin a numit peste 300 de senatori din răsăritul Imperiului; succesorul său a ridicat numărul la 2 000. După răscoala Nika din 532, în care fuseseră amestecaţi şi senatori (cărora li s-au confiscat bunurile), Iustinian a reformat Senatul: toţi cei ce deţineau înalte demnităţi în stat au devenit automat membri, precum şi bogaţi proprietari funciari. În sec. XI au intrat în Senat şi negustori şi meşteşugari, încât în timpul domniei lui Alexios I numărul membrilor ordinului senatorial trecea de 10 000. Pensiile şi gratificaţiile le erau acordate o dată pe an. Împăraţii promiteau să ţină seama de hotărârile Senatului, dar această promisiune n-a fost respectată niciodată. Devenită în curând anacronică, această instituţie a supravieţuit totuşi până la sfârşitul Imperiului.
[modifică] Organizarea administrativă
Statul bizantin se deosebea de celelalte state medievale prin puternica sa centralizare administrativă, fiind primul stat centralizat şi singurul până în sec. XIII.
Administraţia depindea direct de împărat, la fel ca justiţia, finanţele, armata şi Biserica. Toţi funcţionarii statului îi erau subordonaţi, întreaga activitate a Imperiului era propulsată de Palatul Sacru. Înalţii funcţionari civili şi militari erau distinşi de împărat cu titluri onorifice (care implicau şi anumite privilegii), pe lângă cele ale respectivelor lor funcţii şi precedându-le. În unele cazuri titlurile acordate nu comportau şi sarcini efective; chiar şi în acest caz titlul onorific dădea drept (cel puţin după sec. IX) la o pensie. Dar nici funcţiile efective nici titlurile onorifice nu erau ereditare, ci totdeauna conferite de împărat ad personam. Funcţiile erau retribuite cu salarii anuale şi cu cadouri din partea basileului, la anumite ocazii. Îndatorirea principală a oricărui funcţionar era să execute hotărârile împăratului sau să vegheze ca acestea să fie executate. Începând din sec. VI, în unele provincii înalţii demnitari deţineau în acelaşi timp şi autoritatea supremă civilă şi cea militară. Aceasta era situaţia strategului, în sistemul themelor instaurat în sec. VII; sau a exarhului, locţiitor cu depline puteri al împăratului, după înfiinţarea (la sfârşitul sec. VI) a celor două exarhate, din Italia (cu sediul la Ravenna) şi Africa (la Cartagina).
În „Palatul Sacru” împăratul încredinţase guvernarea Imperiului unor înalţi funcţionari, un fel de „miniştri”, în frunte cu cei patru logotheţi. Primul era logothetul dromului (logothetes tou drómou), şeful poştei, devenit (din sec. IX) şeful poliţiei, ministru de interne şi totodată de externe; iar din sec. XII, cu titlu de „mare logothet”, şeful cancelariei imperiale (prim-ministru). Urmau: logothetul tezaurului (logothetes tou genikou), ministru de finanţe; logothetul militarilor, care se ocupa de administraţia armatei; în fine, „logothetul turmelor”, administratorul domeniilor, turmelor şi hergheliilor Imperiului. Alţi demnitari se ocupau de birourile administraţiei centrale (sacellarii), de patrimoniul personal al împăratului (sakelion), de administraţia financiară (chartularios), de manufacturi şi arsenale (eidikos). Comandantul-şef al armatei era Domesticul Scholelor, corpul gărzii personale a împăratului, al cărui titlu, din sec. XI, este Marele domestic (mégas doméstikos). Amiralul-prim al marinei era, până în sec. XII, Drongarul flotei (înlocuit apoi de megadux). Ceilalţi înalţi demnitari erau: protospatharios, care la ceremonii purta spada împăratului; protovestiarios, administratorul garderobei personale şi al tezaurului privat al împăratului; protostratorios, administratorul grajdurilor basileului; parakimomenos, şeful eunucilor, paznicul nocturn şi adeseori confidentul împăratului; eparchul, prefectul capitalei, în sarcina căruia rămânea alimentarea populaţiei, conducerea poliţiei, supravegherea asociaţiilor de meşteşugari, etc.
În mod cu totul deosebit erau favorizaţi, în viaţa Palatului, în administraţie şi în general în funcţii de conducere, eunucii. Foarte puţine asemenea funcţii le erau interzise, de pildă, cea de prefect al capitalei sau cea de strateg al unei theme. Mari comandanţi ai armatei bizantine (Narses, de exemplu) şi ai marinei au fost eunuci; mulţi logotheţi şi un număr de patriarhi ai Constantinopolului au fost de asemenea eunuci. Un eunuc nu putea aspira la coroana Imperiului şi, fireşte, n-avea nici cum să transmită drepturi ereditare. În realitate, folosirea eunucilor şi funcţiile de conducere care li se încredinţau a fost principala armă a Bizanţului împotriva tendinţei feudale de a concentra puterea în mâinile unei nobilimi ereditare, tendinţă care a cauzat atâtea tulburări în Occident.[7] Pe de altă parte, eunucii nu s-au dovedit niciodată a fi inferiori nici sub raport moral nici din punct de vedere intelectual colegilor lor necastraţi. Iar castrarea nu era socotită o ruşine; părinţii aparţinând familiilor celor mai nobile îşi mutilau copiii, ştiind că prin aceasta îi ajută să facă o carieră strălucită; şi chiar unii împăraţi au recurs la asemenea act. Niketas, fiul lui Mihail I, a fost castrat şi totuşi a ajuns patriarh al Constantinopolului. Romanos I şi-a castrat nu numai fiul nelegitim care apoi, ca Mare Şambelan, a condus Imperiul timp de câteva decenii, ci şi pe unul din fiii legitimi, devenit apoi patriarh: căci, în situaţii egale, eunucii aveau prioritatea. În clasele mijlocii mutilările erau mai rare; dar un medic castrat putea să-şi facă o clientelă mai mare, căci putea profesa şi pe lângă mănăstirile de călugăriţe şi în spitalele de femei.[8]
Toţi funcţionarii, de toate gradele, erau amovibili, numiţi sau revocaţi de împărat, căruia trebuiau să îi depună jurământul de credinţă. Această obligaţie era impusă şi patriarhului şi înalţilor prelaţi. Sistemul de recrutare a funcţionarilor, aproape neschimbat de-a lungul secolelor, era bazat pe un examen destul de greu; candidaţilor li se cerea, nu atât o pregătire de specialitate, cât cunoştinţe generale de epistolografie, de retorică, de istorie, de literatură şi filosofie şi mai ales de drept. Pregătirea lor era asigurată de şcolile medii şi superioare, de stat sau particulare. În principiu, oricine avea acces la cariera administrativă; în practică însă, încă din sec. VI familiile de mari proprietari au acaparat şi funcţiile cele mai înalte; iar începând din sec. XII, posturile administrative înalte erau deţinute de prietenii împăraţilor sau de membrii familiilor lor.
Funcţiile puteau fi şi cumpărate. Iustinian a suprimat asemenea incorectitudini, dar succesorii lui n-au reuşit să le suprime. Pentru a le îngrădi, Leon VI a fixat un tarif în acest sens; venalitatea a devenit înfloritoare îndeosebi sub Paleologi. De altfel răul nici nu putea fi extirpat: incompetenţa devenise o normă, din moment ce o pregătire de specialitate nu li se cerea decât juriştilor, medicilor şi profesorilor.
[modifică] Moştenirea şi importanţa Imperiului Bizantin
Se spune că istoria este scrisă de învingători, şi cel mai bun exemplu este modul în care a fost tratat Imperiul Bizantin în istorie: un imperiu urât de Europa Occidentală, aşa cum a fost arătat de jefuirea Constantinopolului în timpul celei de-a patra Cruciade.
Secolul al XX-lea marchează o creştere semnificativă a interesului istoricilor pentru înţelegerea imperiului şi a impactului pe care l-a avut acesta asupra civilizaţiei europene. Contribuţiile la dezvoltarea culturii, ştiinţei şi vieţii sociale a Occidentului au fost recunoscute cu greu şi doar în ultima perioadă. Oraşul Constantinopol, numit pe drept cuvânt "Oraşul-Rege", a fost o metropolă cu o importanţa majoră în Evul Mediu, pe măsura importanţei pe care au avut-o Roma şi Atena în antichitate. Cultura bizantină reprezintă, făra nici o îndoială, una dintre cele mai importante culturi ale lumii. Datorită poziţiei sale unice de continuatoare a valorilor Imperiului Roman, există tendinţa de a fi ignorată de clasicişti dar şi de medievaliştii occidentali. Şi totuşi, dezvoltarea culturilor vest-europene, slave şi islamice nu poate fi înţeleasă fără înţelegerea uriaşei influenţe bizantine. Studiul istoriei medievale nu se poate face fără înţelegerea lumii bizantine. De fapt, Evul Mediu este, în mod tradiţional, delimitat în timp de căderea Romei, în 476, şi căderea Constantinopolului, în 1453.
Imperiul Bizantin a fost singurul stat stabil din perioada medievală. Capacitatea militară şi puterea diplomatică au asigurat vestului Europei securitatea în faţa invaziilor devastatoare dinspre răsărit, într-un timp în care regatele creştine vest-europene erau profund instabile şi incapabile să facă faţă unor provocări militare majore. Bizantinii au apărat Europa de atacurile perşilor, arabilor, turcilor selgiucizi şi, pentru o perioadă, de cele ale turcilor otomani.
În comerţ, Bizanţul a fost punctul terminus al Drumului Mătăsii. A fost cel mai important centru comercial pentru cea mai mare parte, dacă nu cumva pentru toată perioada Evului Mediu. Căderea Constantinopolului, în 1453, a închis ruta terestră către Asia Mică şi a determinat ruinarea Drumului Mătăsii. Aceasta a determinat o schimbare a rutelor comerciale, căutarea unora noi fiind imboldul care a dus la descoperirea Americilor de către Cristofor Columb.
Bizanţul a fost calea prin care cunoştinţele antichităţii au fost transmise lumii islamice şi celei renascentiste. Renaşterea nu ar fi înflorit fără mulţimea de învăţaţi greci care au fugit în Vest după căderea imperiului şi fără preţioasele lor cunoştinţe. Influenţa teologică asupra Vestului, în special prin intermediul lui Thomas Aquinas, a fost profundă.
Imperiul Bizantin a fost cel care a răspândit creştinismul în Europa, chiar dacă se încearcă, uneori, să i se limiteze influenţa doar la lumea ortodoxă. Misionarii bizantini ortodocşi au creştinat diferitele popoare slave şi alte popoare din Europa răsăriteană. Influenţa bizantină se simte şi în religia milioanelor de creştini din Etiopia, Egipt şi din Georgia şi Armenia
Bizanţul ca entitate "mentală" a lăsat o adevărată moştenire în Europa, veritabilă ordine, tolerată de Imperiul otoman. Spaţiul acesta spiritual care i-a supravieţuit, în special în Europa de Sud-Est, a fost numit de către Nicolae Iorga "Bizanţ după Bizanţ".
[modifică] Bizanţ după Bizanţ
Conceptul istoric introdus de Iorga Bizanţ după Bizanţ defineşte continuitatea unităţii spirituale, sub umbrela creştinismului ortodox, a domnitorilor români, a popoarelor din Sud-Estul Europei pentru aproape patru sute de ani, de la căderea Bizanţului (1453) până în prima parte a secolului al XIX-lea. Domnitori români, precum Ştefan cel Mare, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, au contribuit decisiv la păstrarea unităţii spaţiului cultural bizantin, printr-un sprijin consistent şi constant de tip financiar, politic şi cultural acordat Patriarhiei de la Constantinopol şi mânăstirilor de pe cuprinderea spaţiului Mediteranei orientale (de la Athos până la Ierusalim şi Alexandria). Trebuie, de asemenea, subliniat că naţionalitatea fiecăreia dintre popoarele sud-Dunărene datorează foarte mult dreptului de a-şi mărturisi credinţa ortodoxă sub oblăduirea Patriarhiei de la Constantinopol, în perioada otomană. Spaţiul acesta al "Bizanţului după Bizanţ" este, însă, "colonizat" de imperialismul rus, începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, când Imperiul Ţarist, sub doctrina panslavismului, caută o înaintare cât se poate de profană în spaţiul balcanic, pentru controlul Strâmtorilor şi al spaţiului adiacent.
[modifică] Vezi şi
- Căderea Constantinopolului
- Imperiul Roman de Apus
- Lista subiectelor legate de Imperiul Bizantin
- Imperiul Roman
- Împăraţi Romani
- Împăraţi Bizantini
- Istoria Greciei
- Istoria Balcanilor
- Istoria Europei
- Istoria Orientului Mijlociu
- Imperiul Latin de Constantinopol
- Imperiul de la Niceea
- Imperiul din Trapezunt
- Despotatul Epirului
- Despotatul Moreii
- Despotatul de Thessalonik
- Mijloacele de plată bizantine
- Arta bizantină
- Arhitectura bizantină
- Muzica bizantină