Epopee
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Epopeea este un poem epic de mari dimensiuni, în versuri, în care se povestesc fapte eroice, legendare sau istorice, ale unui singur personaj, ale unui grup de oameni sau ale unui popor, dominate adesea acţiuni cu totul ieşite din comun care se petrec în locuri stranii şi depărtate, personaje extraordinare şi/sau supranaturale. Cuvântul epopee provine din cuvântul epos semnificând o producţie epică de mare amploare.
Epopeile se numără printre cele mai vechi opere literare care au supravieţuit până în zilele noastre. Ele au contribuit substanţial la formarea culturilor vechi, incluzându-le pe cele ale Sumerului, Greciei şi Romei antice. Acestea, la rândul lor, au influenţat puternic tradiţiile culturale ale civilizaţiilor ulterioare reverberând semnificativ până în prezent.
Cuprins |
[modifică] Caracteristici
Epopeile au următoarele caracteristici principale:
- Eroul are o statură impozantă, de o importanţă naţională sau internaţională şi de o mare semnificaţie istorică sau legendară.
- Locul acţiunii este întins pe mai multe regiuni.
- Acţiunile necesită curaj supraomenesc.
- Forţe supranaturale (zei, îngeri, demoni) iau parte la acţiune.
- Este folosit un stil elevat.
- Poetul păstrează viziunea obiectivă.
[modifică] Epopei antice
Au supravieţuit fragmente substanţiale din Epopeea lui Ghilgameş, scrisă pentru prima dată pe tăbliţe de lut în Sumeria, în jurul anului 2000 î.Hr. Ea povesteşte despre războinicul Ghilgameş şi aspiraţia sa pentru adevăr şi viaţă eternă. Cele mai vechi epopei complete, foarte diferite în spirit, au fost scrise în Grecia antică şi i-au fost întotdeauna atribuite poetului Homer. Acestea sunt Iliada şi Odiseea, opere atât de adorate de greci, încât aproape că ar putea fi numite cărţi sfinte.
[modifică] Homer
Legenda îl prezintă pe Homer ca pe un bard orb, recitându-şi poeziile la curtea vreunui conducător şi acompaniindu-se cu un instrument asemănător cu harfa, numit liră. Însă de fapt nu se ştie nimic despre Homer şi savanţii încă nu au decis dacă el a scris una, amândouă sau poate nici una dintre marile epopei greceşti. Este posibil ca ele să fi avut un sâmbure de adevăr care a fost transmis pe cale orală şi dezvoltat de generaţii întregi de barzi, înainte să fie scrise în jurul secolului al VIII-lea î.Hr. Scrierea putea fi făcută de unul sau mai mulţi "Homeri", care au prelucrat, au cizelat sau remodelat întâmplările.
Epopeile homerice se inspiră dintr-un şir de întâmplări (probabil în parte mitice, în parte istorie) care ar fi fost cunoscute oricărui grec. E vorba de originile, desfăşurarea şi consecinţele Războiului Troian. Acesta a început când un prinţ troian, Paris, a răpit-o pe Elena, soţia regelui Menelau al Spartei. Agamemnon, fratele lui Menelau şi mare rege al statului Micene, i-a recrutat apoi pe ceilalţi conducători greci pentru a porni o campanie împotriva Troiei, pentru recâştigarea Elenei sau răzbunarea insultei. După un asediu eşuat de zece ani al oraşului Troia, grecii şi-au păcălit adversarii prefăcându-se că se retrag şi lăsând în urmă un imens cal de lemn plin cu soldaţi. Locuitorii Troiei au dus calul în cetatea lor, triumfători, aducând asupra lor pieirea.
Diferite episoade din Războiul Troian şi din evenimentele ulterioare (incluzându-le pe cele de după întoarcerea acasă a regilor greci victorioşi) au fost folosite şi refolosite în bogata literatură a Greciei. Iliada insistă asupra unui singur episod care a avut loc pe la sfârşitul lungului război. În acesta, Ahile, cel mai mare războinic grec, se ceartă cu Agamemnon şi bombăne în cortul său, refuzând să lupte. În consecinţă, războiul ia o turnură proastă pentru greci, până când bunul prieten al lui Ahile, Patrocle, este ucis; înfuriat, Ahile se ridică la luptă, omorându-l în cele din urmă pe cel mai de temut războinic al troienilor, prinţul Hector.
În lumea homerică, zeii se amestecă liber printre fiinţele umane, luând partea diferitelor personaje, complotând şi luptând unii împotriva altora. Aceasta se întâmpla mai ales în Odiseea, în care eroul, Odiseu (cunoscut şi sub numele de Ulise), este ajutat de zeiţa Atena, dar stânjenit la fiecare pas de Poseidon, zeul mărilor. Având reputaţia celui mai înţelept dintre greci, se presupune că Odiseu a fost cel căruia i-a venit ideea calului de lemn. Odiseea relatează călătoriile şi aventurile prin care a trecut Odiseu, încercând să se întoarcă acasă după căderea Troiei. Printre cele mai faimoase episoade se numără lupta sa pentru a scăpa de Polifem, ciclopul, întâlnirea sa cu vrăjitoarea Circe, care i-a transformat tovarăşii în porci şi bătălia abilă în care îi ucide pe toţi peţitorii care au hărţuit-o pe Penelopa, soţia sa.
[modifică] Vergiliu
La şase secole după vremea lui Homer, romanii au deveni stăpânii Mediteranei. Însă cultura grecă păstra încă un prestigiu enorm, iar romanii au fost bucuroşi să-şi lege istoria de cea a grecilor, presupunând că prinţul troian Eneas, despre care se spunea că a scăpat după căderea oraşului său natal şi a fugit în Italia, era chiar strămoşul lor. Prin urmare, cel mai mare poet roman, Vergiliu (Publius Vergilius Maro, 70-19 î.Hr.), a avut motive întemeiate să scrie o epopee avându-l ca personaj principal pe Eneas, deoarece prin relatarea faptelor lui el cinstea măreţia Romei. Încurajat de însuşi împăratul Augustus, Vergiliu a creat o epopee "oficială" ce descria trecutul mitic, dar era şi plină de referiri la splendidul prezent imperial în care trăia.
Eneida urmează în mod deliberat tradiţia homerică în care zeii (de data aceasta zeii romani) intervin în treburile oamenilor. Eroul său hoinar este tulburat de zeiţa Junona, dar protejat de mama lui, Venus. În cel mai faimos episod, el naufragiază aproape de Cartagina, unde Venus o face pe regina Didona să se îndrăgostească de el. Însă Jupiter, regele zeilor, îi ordonă lui Eneas să-şi îndeplinească destinul şi să părăsească Cartagina, iar Didona, cu inima frântă, se sinucide. După o vizită în lumea cealaltă, Eneas ajunge în Italia şi ia parte la o serie de lupte şi aventuri. În cele din urmă, se însoară cu fiica regelui din Latium. Aceasta asigură destinul imperial al Romei, deoarece, conform versiunii măgulitoare a lui Vergiliu, fiul lui Eneas, Iulus, este strămoşul familiei iuliene din care au provenit Iuliu Cezar şi împăratul Augustus.
Epopeile lumii antice (greco-romane) au avut o influenţă durabilă asupra culturii occidentale, fiind o sursă de inspiraţie pentru poezii, piese de teatru, opere şi un număr mare de picturi şi sculpturi. Opera "Ulise" (1922) a lui James Joyce, o complexă capodoperă modernă, foloseşte strucura de întâmplări a Odiseii. Limba greacă şi limba latină nu mai sunt atât de răpândite în şcoli, însă povestirile lui Homer şi ale lui Vergiliu continuă să fie citite, în traducere, de milioane de oameni.
[modifică] Evoluţia epopeei
Barocul a preluat acest gen literar, dar acum epopeile sunt mai mult comice (Gerusalemo eliberato), (Orlando furioso) etc.
[modifică] Epopei române
În literatura română, singura epopee încheiată, Ţiganiada, aparţine lui Ion Budai Deleanu, deşi tentative de a scrie o epopee au avut şi alţi poeţi, ca Bolintineanu sau celebra Anatolida a lui Ion Heliade Rădulescu. La capitolul epopei încheiate putem trece şi Levantul, opera lui Mircea Cărtărescu, reprezentând o unică, în felul ei, epopee postmodernă.
[modifică] Curiozităţi
- Printre cele mai vechi epopei cunoscute se numără Mahabharata şi Ramayana din India, scrise în secolul II î.Hr.
- Prima epopee engleză este epopeea anglo-saxonă Beowulf (secolul VII d.Hr.), în care este ucis un balaur.
- Faimoasele epopei medievale creştine includ Cidul, despre un erou spaniol şi Cântecul lui Roland, în care eroii francezi Roland şi Oliver apără ariergarda armatei împăratului Charlemagne cu preţul vieţii.
- Epopeile apărute mai târziu, precum Lusiadele lui Camoen şi Paradisul pierdut al lui Milton, sunt opere ale unor poeţi celebri, care au tratat în mod conştient importante teme naţionale şi religioase.