De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol are nevoie de ajutorul dumneavoastră! Puteţi contribui la dezvoltarea şi îmbunătăţirea lui apăsând butonul „modifică pagina”.

Biserica „Sfântul Nicolae” este un lăcaş de cult ortodox din Piteşti.

Înainte de jumãtatea secolului al XVIII-lea, în Târgul Piteşti, pe Uliţa Mare, devenitã strada Şerban-Vodã şi numitã de comunişti Strada Victoriei, s-a zidit Biserica cu hramul Sfântul Nicolae. Anul primei ridicãri nu se cunoaşte, dar cea mai veche carte de slujbã creştinã donatã bisericii, dateazã din 1743. În lista donatorilor pentru întreţinerea sfântului locaş, nu sunt menţionate ranguri de dregãtori, ceea ce înseamnã cã biserica aparţinea unor bresle de târgoveţi.

În 1802, marele cutremur a distrus-o în întregime, cã „nu era din ostrete de lemn, ci din zidãrie”, aşa cum se scrie în documente.

A fost refãcutã din temelie şi târnositã la 30 octombrie 1812, „cu cheltuiala mahalagiilor şi ajutorul creştinilor, în timpul Domniei Sale Ioan Gheorghe Caradja, când ruşii s-au dus din ţarã. Pãstorind pe norodul acestei eparhii, Prea Sfinţia Sa iubitorul de Dumnezeu Ion Chirio Chir Iosif” (citat din pisania bisericii, scrisã cu litere chirilice, care spartã, se aflã la Muzeul Judeţean Argeş).

„În 18 august 1848, la trei ceasuri din noapte, au ars tot Târgul Piteşti, trei mahalale şi trei biserici, între care şi Biserica Sfântul Nicolae”.

A treia zidire, mult mãritã, s-a sfinţit în 1864, având douã turle înalte, care se vedeau din depãrtare. În anul 1873, farmacistul Ştefan Babic a dãruit Bisericii Sfântul Nicolae un mare ceas cu patru cadrane, spre cele patru puncte cardinale, care a fost instalat în turla clopotniţei. Conectat cu clopotul bisericii, anunţa trecerea timpului, de se auzea în tot oraşul.

La 30 aprilie 1878, în Biserica Sfântul Nicolae s-a oficiat primul Te Deum al României Independente, în prezenţa domnitorului Carol I, dupã ce a primit defilarea Regimentelor de Dorobanţi, pe platoul unde astãzi e Strada Exerciţiu, al cãrei nume vine de la poligonul de „exerciţiu de tragere” al armatei. A avut loc o manifestare grandioasã de mulţumire lui Dumnezeu şi glorificarea Armatei Române, dupã victoriile de la Griviţa, Rahova şi Plevna. Martorul ocular, I. S. Teodorescu, directorul Şcolii de Bãieţi nr.1, citat de Tatiana Bobancu în „Albumul Religios” din 1933, îşi aminteşte „cum a sosit Domnitorul Carol, cãlare şi plin de praf şi cum oamenii se îmbrãţişau, se sãrutau şi plângeau de bucuria neamului românesc”.

Atunci Domnitorul şi-a stabilit comandamentul militar la Piteşti şi pregãtea o linie de apãrare, când armata rusã se stabilize în Bucureşti. Dupã câteva luni, Domnitorul Carol a dãruit Bisericii „Sfântul Nicolae“ un valoros policandru, datat în amintirea primului Te Deum oficiat în România Independentã.

La începutul secolului al XX-lea, Biserica „Sfântul Nicolae“ a avut statutul de catedralã a oraşului. Dupã Marea Unire din 1918, în grãdiniţa bisericii, „la umbra unei sãlcii pletoase, s-a ridicat bustul din bronz al ilustrului om politic Ion C. Brãtianu, distrus de comunişti în 1949. În inventarul Primãriei Piteşti din anul 1948, Biserica „Sfântul Nicolae“ era apreciatã a doua ca valoare dintre bisericile oraşului alături de Biserica „Sfânta Vineri“.

Prin H.C.M. nr.1 I60 din 1955, cinci biserici din Piteşti au fost declarate monumente de arhitecturã: Biserica Sfântul Gheorghe, Biserica „Sfântul Nicolae“, „Biserica Mavrodolu“, Biserica „Sfinţii Voievozi“ din Meculeşti – Gãvana şi Biserica Schitului Trivale. Statutul de monument de arhitecturã al Bisericii „Sfântul Nicolae“, declarat prin H.C.M nr. I. 160 din 1955, a fost respectat numai şapte ani, pânã când prin H.C.M. nr.387 din 23 aprilie 1962, se „aproba scoaterea din lista monumentelor de culturã de pe teritoriul R.P.R. a Bisericii Sfântul Nicolae din Piteşti”, semnat de primul ministru Ion Gheorghe Maurer (n.n. de ziua sa onomasticã). Se evita denumirea de „locaş de cult”, prin înlocuirea cu „monument de culturã”, iar sintagma „scoaterea din listã”, în limbajul secret comunist, echivala cu distrugerea obiectivului în cauzã.

La 24 aprilie 1962, Secretariatul General al Consiliului de Miniştri, cu nr. 781, a trimis H.C.M. cu pricina Sfatului Popular al Regiunii Argeş, în atenţia primului secretar Constantin Sandu. Prin Biroul Documente Secrete, la 26 aprilie 1962, documentul s-a trimis cu nr. 558, Sfatului Popular al oraşului Piteşti, pentru conformare.

Departamentul Cultelor din cadrul guvernului, cu nr. 6. 596 din 17 mai 1962, rãspunde Sfatului Popular al oraşului Piteşti, astfel: „Ca urmare a adresei dumneavoastrã nr. 19.252 din aceeaşi zi, vã facem cunoscut cã Departamentul Cultelor avizeazã favorabil demolarea Bisericii Sf. Nicolae din Piteşti!“ - director adjunct ss C. Mireanu (n.n. nume predestinat) şi economist ss M. Marinescu. În acea vreme preşedinte al Sfatului Popular orãşenesc era muncitorul Marin Teodorescu.

Pentru a se justifica demolarea, s-a format o comisie de constatare a construcţiei Bisericii, care a întocmit fişa tehnicã cu concluzia „stare de degradare REA”, ceea ce era un fals grosolan. În procesul verbal de constatare din 29 iunie 1962 sunt trecuţi cei şase membri ai comisiei, dar …nomina odiosa. Maurii şi-au fãcut datoria! La 5 iulie 1962 s-a eliberat autorizaţia de demolare nr. 9, din care citãm: „Ca urmare a cererii adresate de…., înregistratã la nr…., în baza avizului Secţiei de Arhitecturã şi Sistematizare şi a Secţiei Gospodãrii, se autorizeazã demolarea Bisericii Sf. Nicolae din Piteşti. Valoarea lucrãrii de demolare, conform devizului, este de 50.000”, Preşedinte ss indescifrabil, Secretar, ss indescifrabil. Pentru cã nu se precizeazã cine a fãcut cererea de demolare şi nu are numãr şi data de înregistrare, autorizaţia este ilegalã. Nici numele preşedintelui şi al secretarului care au semnat autorizaţia de demolare nu sunt scrise la maşinã, aşa cum este uzanţa, dar numele lor apar în autorizaţia de demolare a unei clãdiri particulare, eliberatã în aceeaşi zi, cu numãrul 10. Las cititorii sã aprecieze substratul ascunderii identitãţii. Demolarea sfintei biserici s-a comis imediat dupã eliberarea autorizaţiei, cu ajutorul buldozerelor şi al pompierilor şi dupã arestarea preotului paroh Florian Sãmarãscu.

În acele zile de barbarie comunistã, preoţii din Protoieria oraşului au dat dovadã de demnitate şi curaj, reuşind sã salveze icoanele, sfeşnicele împãrãteşti, cãrţile de rugãciune, policandrul dãruit de regele Carol I şi alte obiecte de cult, care au fost donate altor biserici. Pisania din 1812, spartã, şi marele ceas sunt expuse la Muzeul Judeţean Argeş. Am reţinut cã H.C.M. prin care s-a hotãrât demolarea sfintei biserici s-a dat la 23 aprilie, ziua Sfântului Mucenic Gheorghe şi procesul verbal neconform cu starea clãdirii, prin care s-a justificat demolarea, s-a fãcut la 29 iunie, ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Dupã informaţii orale, propunerea de demolare a iniţiat-o Nicolae Ceauşescu, care în epocã era deputat de Argeş în Marea Adunare Naţionalã şi care a fost asasinat de comunişti în sfânta zi de Crãciun, împreunã cu soţia sa Elena, blestemaţi pentru demolarea a zeci de biserici importante din Bucureşti.

Locul în care a fost ridicatã prima datã Biserica „Sfântul Nicolae”, în prima jumãtate a secolului al XVIII-lea, probabil sub domnia lui Constantin Mavrocordat, în care a fost reziditã din temelie în 1812, sub domnia lui Ioan Gheorghe Caradja şi în care sa fãcut a treia zidire, în 1864, sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza, este spaţiu verde şi Strada Mare, în faţa Societãţii Comerciale de Turism Muntenia.

Au trecut 17 ani şi 5 luni de la cãderea regimului comunist din România şi 45 de ani de la demolare şi Biserica cu Ceas – emblema oraşului – a fost uitatã de autoritãţile administrative şi religioase, mai puţin de creştinii de vârsta a treia. De 12 ani, de când am gãsit întâmplãtor la Arhivele Naţionale, direcţia jud. Argeş, documentele privind sacrilegiul demolãrii, împreunã cu un grup de piteşteni, am scris în presa locala şi centralã şi am propus forurilor competente sã se ridice în locul Sfântului Altar o cruce cu pisanie şi flacãrã permanentã. Ar fi o datorie creştineascã, moralã şi istoricã şi o dovadã cã nu se aprobã tacit nelegiuiri comise de comunişti.

S-ar cuveni ca Episcopia Argeşului şi Muscelului, Direcţia pentru Culturã, Muzeul Judeţean şi, mai ales, Primãria Municipiului Piteşti sã se autosesizeze mãcar în ceasul al doisprezecelea şi sã dea dovadã de normalitate europeanã, când se va face modernizarea zonei. Cu bunãvoinţã şi, eventual, prin contribuţie publicã, s-ar putea marca şi conturul fostei temelii a Sfintei Biserici „Sfântul Nicolae”, aşa cum s-a fãcut la Mânãstirea Neamţ.