De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Bătălia de la Belgrad
Cetatea Belgradului în Evul Mediu
Perioada: 29 iunie – 22 iulie 1456 Locaţia: Belgrad Rezultat: Victorie decisivă a Regatului Ungariei Motivul de război: invazie otomană
Combatanţi
Regatul Ungariei	Imperiul Otoman
Comandanţi
Ioan Huniade	Mehmed al II-lea
Efective
aproximativ 57.000	aproximativ 100.000
Pierderi
aproximativ 10.000	aproximativ 50.000

Bătălia de la Belgrad din anul 1456 a fost un asediu al oraşului Belgrad, în care o armată a Imperiului Otoman, condusă de sultanul Mehmed al II-lea, a atacat o armată condusă de Ioan Huniade, pe atunci regent al Ungariei, care a apărat cetatea Belgradului.

După căderea Constantinopolului, Imperiul Otoman condus de sultanul Mehmed al II-lea şi-a continuat expansiunea teritorială în Europa, pregătindu-se să cucerească entitatea statală următoare, Regatul Ungariei. Deşi Ţara Românească şi Moldova erau la timpul respectiv ţări vasale Porţii Otomane, pătrunderea în Europa de pe teritoriile celor două provincii istorice româneşti prin cucerirea Transilvaniei ar fi fost dificil de efectuat datorită graniţelor naturale ale Carpaţilor Orientali şi Meridionali, lungimii "traseului" şi, mai ales, datorită organizării sociale, economice, administrative şi militare a Principatului Transilvania, care ar fi fost o entitate statală mult prea greu de învins.

Ca atare, calea firească de urmat a fost prin teritoriul Serbiei de azi, a cărei mare parte fusese deja cucerită şi se afla deja sub stăpânire otomană. Singura piedică reală era cetatea de frontieră (în maghiară végvár) a oraşului Belgrad (în maghiară Nándorfehérvár), aflat la acea dată sub stăpânire maghiară. Regentul Ungariei de atunci, Ioan Huniade, membru de seamă al familiei Huniade, având experienţa de peste două decenii de lupte împotriva otomanilor, se aşteptase şi se pregătise corespunzător şi îndelung împotriva acestui atac.

Asediul s-a transformat într-o bătălie de mare importanţă, în al cărui final Ioan a condus un contraatac spontan care a învăluit tabăra turcească, sultanul însuşi fiind rănit şi scăpând cu viaţă cu greutate. S-a spus atunci că "bătălia de la Belgrad a decis soarta lumii creştine"¹.

În cinstea victoriei, Papa Calixt al III-lea a cerut ca fiecare biserică să tragă clopotele la prânz, obicei păstrat şi astăzi în toată lumea creştină.

Cuprins 1 Pregătirile 2 Asediul 3 Bătălia 4 Consecinţe 5 Note 6 Bibliografie 7 Legături externe

[modifică] Pregătirile

Spre sfârşitul anului 1455, Ioan Huniade a început pregătirile de luptă, după o "reconciliere publică" cu oponenţii săi politici. A aprovizionat şi înarmat cetatea Belgradului pe cheltuiala proprie, lăsând-o sub comanda cumnatului său Mihai Szilágyi şi a fiului său mai mare, Ladislau Huniade (în maghiară Hunyádi László), după care a strâns şi organizat o armată auxiliară şi o flotă de aproximativ două sute de caravele. Este demn de remarcat efortul lui Huniade de a fi făcut totul pe cont propriu, întrucât alţi nobili nu au dorit să-l ajute, temându-se mai mult de influenţa sa din ce în ce mai mare, atât în Ungaria cât şi în întreaga Creştinătate, decât de ameninţarea otomanilor.

Singurul aliat al său a fost călugărul franciscan Giovanni da Capistrano, care a predicat atât de convingător despre imperativul existenţei unei cruciade antiotomane încât foarte mulţi ţărani şi fermieri slab echipaţi (majoritatea aveau doar prăştii şi coase), dar plini de entuziasm, s-au adunat sub stindardul lui Huniade. Nucleul armatei acestuia era format dintr-un grup de mercenari cu experienţă şi câţiva nobili pe cai. În total, Huniade a reuşit să adune o armată de aproximativ 25 - 30.000 oameni.

[modifică] Asediul

Înainte ca Huniade să adune acest efectiv, armata lui Mehmed (160.000 oameni după estimările vremii, 60 - 70.000 conform studiilor mai recente) a sosit în apropierea cetăţii Belgradului. Cumnatul lui Huniade, Mihai Szilágyi, avea doar circa 5 - 7.000 de apărători în cetate.

Mehmed a început să asedieze cetatea de la baza promontoriului, tunurile sale deschizând focul asupra zidurilor la data de 29 iunie 1456. Asaltul propriu-zis a început în ziua de 4 iulie. Sultanul Mehmed şi-a desfăşurat armata în trei secţiuni: corpul Rumelian pe flancul drept, corpul Anatolian pe flancul stâng, iar în mijloc erau gărzile personale ale sultanului, ienicerii şi comandamentul. Ienicerii şi anatolienii erau trupe de infanterie grea. Corpul Anatolian avea majoritatea celor 300 de tunuri, iar flota otomană de aproximativ 200 de vase fluviale avea restul. Flota era postată în principal la nord-vestul cetăţii, pentru a supraveghea terenul şi a împiedica aprovizionarea apărătorilor. Râul Sava, aflat la sud-vest de zona centrală a atacului, era supravegheat pentru a împiedica un eventual atac al armatei lui Huniade asupra infanteriei otomane. La est, Dunărea era păzită de spahii, corpul de cavalerie uşoară a sultanului, pentru a evita un atac pe partea dreaptă. Acestor forţe formidabile li s-au opus doar cei aproximativ 7.000 de apărători din cetate, care au fost ajutaţi şi de locuitorii din jurul oraşului.

Când Huniade a aflat aceste veşti, se afla în sudul Ungariei recrutând trupe adiţionale de cavalerie uşoară pentru armata cu care intenţiona să reziste invadatorilor. Deşi puţini nobili s-au arătat dornici să ofere ajutor, ţăranii nu au ezitat să se ofere ca voluntari. Cardinalul Giovanni da Capistrano, un excelent orator, a fost trimis în Ungaria de Vatican cu două scopuri clare, de a propăvădui împotriva "ereticilor" creştini ortodocşi şi pentru a populariza o cruciadă împotriva otomanilor. El a reuşit să strângă o armată destul de mare, deşi fără experienţă şi slab echipată, cu care s-a îndreptat spre Belgrad. Capistrano şi Huniade au călătorit împreună, dar şi-au comandat trupele separat. Împreună au avut aproximativ între 40.000 şi 50.000 oameni.

În acest timp, apărătorii Belgradului s-au bazat în principal pe formidabilele ziduri ale cetăţii, care la acea vreme se număra printre cele mai fortificate şi bine construite din Balcani. După ce Belgradul a fost ales capitala Principatului sârb de către despotul Stefan Lazarevič în 1404, urmând bătăliei de la Angora, s-au depus eforturi majore pentru a transforma vechiul castel bizantin într-o capitală puternic fortificată. Anticipând raiduri otomane după refacerea acestora în urma înfrângerii suferite din partea mongolilor, au fost studiate şi folosite tehnici avansate de construcţii militare utilizate la fortăreţele bizantine şi arabe din perioadele de conflict începute la mijlocul secolului al XI-lea, în care acţiunile militare ale turcilor otomani şi selgiucizi au transformat Orientul Apropiat.

Arhitectura cetăţii a fost foarte elaborată, aceasta având trei linii de apărare: castelul interior cu palatul şi donjonul imens; oraşul de sus cu principalele tabere militare, având patru porţi şi un zid dublu; şi oraşul de jos, cu catedrala din centrul urban şi un port la Dunăre. Toate acestea erau separate cu ingeniozitate de şanţuri, porţi şi ziduri înalte. Acest proiect a fost unul din cele mai elaborate realizări ale arhitecturii militare din Evul Mediu. După asediu, ungurii au fortificat laturile de nord şi de est cu mai multe turnuri, unul din ele, turnul Nebojsa, fiind conceput ca având specific de artilerie.

La data de 14 iulie 1456, Huniade a ajuns la Belgrad şi a penetrat blocada navală otomană de pe Dunăre, scufundând trei galere, respectiv reuşind să captureze patru vase mari şi douăzeci mai mici, după care a încercuit complet oraşul cu flotila sa, în timp ce vasele turceşti erau în dezordine. Distrugând flota sultanului, Huniade a reuşit să-şi transporte trupele şi proviziile necesare în oraş. De asemenea, apărarea cetăţii a fost întărită.

Mehmed a dorit să continue asaltul, iar după o săptămână de bombardamente intense ale artileriei otomane, zidurile cetăţii au fost dărâmate şi penetrate în mai multe locuri. La 21 iulie Mehmed a poruncit un atac total care a început la apusul soarelui şi a continuat toată noaptea. Armata sa a năvălit asupra zidurilor oraşului şi a început asediul fortăreţei. Acesta s-a dovedit a fi momentul crucial al asediului. Huniade a dat ordin apărătorilor să arunce peste ziduri butuci daţi prin gudron şi alte materiale inflamabile, după care acestea au fost aprinse. După scurt timp un zid de flăcări a separat ienicerii luptând în oraş de camarazii lor care încercau să pătrundă prin breşele create în zidurile oraşului de sus. Bătălia crâncenă dintre ienicerii încercuiţi şi oştenii lui Szilágyi din oraşul de sus se înclina în favoarea creştinilor, care au reuşit să respingă atacul feroce din afara zidurilor. Ienicerii rămaşi în interiorul oraşului au fost aşadar măcelăriţi, în timp ce trupele otomane care au încercat să pătrundă în oraşul de sus au suferit pierderi grele. Când un soldat otoman aproape a reuşit să pună steagul sultanului pe vârful unui bastion, un soldat pe nume Titus Dugović l-a înşfăcat şi împreună au căzut de pe ziduri. (Pentru această faptă eroică, regele Ungariei Matei Corvin, fiul lui Ioan Huniade, l-a înnobilat pe fiul lui Titus trei ani mai târziu.)

[modifică] Bătălia

A doua zi, 22 iulie, a avut loc un eveniment neaşteptat. Conform unelor surse, armata ţăranilor a început o acţiune de atac spontană, care i-a făcut pe Capistrano şi Huniade să profite de situaţie. În ciuda ordinelor lui Ioan de a nu efectua razii asupra poziţiilor otomane, unele unităţi s-au furişat din meterezele prăbuşite, au ocupat poziţii nu departe de linia inamicilor şi au început să-i hărţuiască pe aceştia. Spahiii au încercat fără succes să împrăştie aceste unităţi. Ca răspuns, mai mulţi creştini s-au alăturat celor din afara zidurilor. Ceea ce începuse ca un incident izolat s-a transformat rapid într-o bătălie în toată regula.

Da Capistrano a încercat să ordone oamenilor săi să se retragă în cetate, dar s-a trezit înconjurat de aproximativ 2000 de cruciaţi. A început atunci să-i conducă spre liniile otomane, strigând, "Domnul a făcut începutul, tot El va avea grijă de sfârşit!"

Da Capistrano a condus trupele sale spre ariergarda turcească, peste râul Sava. În acest timp, Huniade a început un atac disperat din cetate, încercând să ocupe poziţiile artileriei otomane.

Surprinşi de aceste evenimente neobişnuite şi, după relatările unor cronicari ai vremii, paralizaţi de o teamă inexplicabilă, turcii au fost puşi pe fugă. Cei 5000 de ieniceri din garda sultanului au încercat cu disperare să oprească panica şi să recupereze tabăra, dar până atunci trupele lui Huniade s-au alăturat celor ale lui da Capistrano, iar eforturile otomanilor au devenit fără speranţă. Sultanul însuşi a intrat în luptă cu curajul său recunoscut, dar a fost rănit de o săgeată (din fericire pentru el neotrăvită) şi şi-a pierdut cunoştiinţa. După bătălie, trupele maghiare au primit ordin să înnopteze la adăpostul zidurilor cetăţii şi să fie pregătiţi pentru o posibilă ripostă a turcilor, dar aceştia nu au mai contraatacat.

Sub acoperirea nopţii, otomanii s-au retras în grabă, încărcând răniţii în 140 de căruţe trase de cai. Ajuns în oraşul Sarona, Mehmed şi-a revenit. La aflarea veştilor că a fost învins, majoritatea ofiţerilor săi ucişi în luptă şi tabăra şi echipamentul au fost abandonate, tânărul sultan de numai 24 de ani abia a putut fi împiedicat să se sinucidă prin otrăvire. Atacul surpriză al creştinilor a provocat pierderi masive şi haos total în rândurile otomanilor. Aşadar, în timpul nopţii de 22 spre 23 iulie sultanul învins şi-a retras restul trupelor şi s-a întors la Constantinopol.

[modifică] Consecinţe

Victoria i-a costat însă foarte scump pe apărători, din cauza faptului că o epidemie de ciumă a izbucnit în oraş, atât Giovanni da Capistrano cât şi Ioan Huniade numărându-se printre victimele acesteia la doar câteva săptămâni după terminarea bătăliei (Huniade a murit la data de 11 august 1456, iar Capistrano în 23 octombrie a aceluiaşi an).

Deşi cetatea a rezistat cu succes asediului, distrugerile au fost foarte mari. Ca atare, au fost necesare lucrări masive de reparaţii şi de îmbunătăţiri. Zidurile de est, pe unde otomanii au pătruns în oraşul de sus, au fost fortificate prin adăugarea porţii Zindan şi a turnului masiv Nebojsa. Acestea au fost ultimele modificări aduse cetăţii până în anul 1521, când a fost cucerită de sultanul Suleiman Magnificul.

Victoria a avut ca rezultat oprirea extinderii Imperiului Otoman înspre Europa Occidentală pentru următorii 70 de ani, deşi turcii au mai avut şi alte incursiuni - ca de exemplu ocuparea cetăţii Otranto (în 1480 - 1481) şi raidurile din Croaţia şi Styria din 1493. Belgradul a continuat să apere Ungaria şi implicit creştinătatea centrului şi vestului Europei de atacurile turceşti până la căderea sa în mâna otomanilor, în anul 1521.

În timpul asediului, Papa Callixt al III-lea a dat ordin să se tragă clopotele de amiază, pentru a chema credincioşii să se roage pentru apărători - dar cum în multe locuri ştirea victoriei a ajuns înaintea ordinului, scopul acestuia s-a transformat în comemorarea victoriei, iar Papa a modificat ordinul conform acestei interpretări. Aşadar clopotele de amiază sună şi în ziua de astăzi în memoria victoriei lui Ioan Huniade la Belgrad.

După ce bătălia a oprit avansarea lui Mehmed spre Centrul Europei, Serbia şi Bosnia au fost anexate Imperiului Otoman. Valahia, Hanatul Tătar al Crimeei şi în cele din urmă Moldova nu au putut fi practic niciodată cucerite datorită rezistenţei militare puternice şi ca atare au fost transformate în state vasale. Au existat mai multe motive pentru care sultanul nu a atacat direct Ungaria şi pentru care a renunţat la ideea de avansare în acea direcţie după eşecul său de la Belgrad. Dezastrul de la Belgrad a indicat că Imperiul nu putea să se extindă mai departe până când Serbia şi Bosnia erau transformate în baze sigure de operaţiuni. În plus, puterea politică şi militară considerabilă a Ungariei sub conducerea regelui Matei Corvin a avut fără îndoială de-a face cu această ezitare. Mehmed a fost preocupat şi de rezistenţa celor două state româneşti "semi-independente" de la nordul Dunării (Valahia şi Moldova), asupra cărora a încercat să-şi impună controlul (întotdeauna parţial).

În volumul Dracula - Prince of Many Faces; His Time and His Life (în limba română, Dracula, prinţul cu multe feţe, viaţa sa şi timpul său) de Radu Florescu şi Raymond T. McNally, autorii explică faptul că Mehmed a dorit, 6 ani ulterior anului 1456, să recucerească Belgradul pentru a obţine acces spre Ungaria urmând cursul Dunării, dar a fost împiedicat datorită unei înfrângeri neaşteptate şi umilitoare suferită în faţa lui Vlad Ţepeş. Numele sub care este cunoscută această înfrângere decisivă este atacul de noapte, care a avut loc în apropierea capitalei Ţării Româneşti, Târgovişte, în noaptea de 17 iunie 1462.

Mai târziu, sultanul a intrat în conflict cu Ştefan cel Mare în Moldova, suferind o înfrângere şi mai grea şi umilitoare în bătălia de la Podul Înalt, şi mai târziu obţinând o victorie pirică la bătălia de la Valea Albă. Ţinând cont de ambiţia sa agresivă şi declaraţiile sugerând că visa la cucerirea lumii, majoritatea istoricilor sunt de acord că Mehmed Cuceritorul a fost iniţial interesat de cucerirea Ungariei şi extinderea în Europa, dar a fost împiedicat de înfrângerea de la Belgrad şi oprit de puterea militară a regelui Ungariei, Matei Corvin, ca şi de rezistenţa aprigă a vasalilor valahi. După cum declară Florescu şi McNally, sultanul "a plănuit să lovească stâlpii civilizaţiei europene şi s-o aducă sub controlul său."

Victoria lui Huniade la Belgrad şi efectele de lungă durată ale deciziilor sale politice (atât Vlad Ţepeş cât şi Ştefan cel Mare au ajuns la putere în timpul şi cu ajutorul lui Huniade, iar acesta a făcut tot ce i-a stat în putere să-l instaleze pe fiul său Matei pe tronul Ungariei, ceea ce s-a şi întâmplat ulterior) i-au scăzut considerabil redutabilulului Mehmed şansele de a ameninţa semnificativ lumea creştină. În acelaşi timp, visul suprem al lui Ioan - recucerirea creştină a Constantinopolului - nu s-a realizat niciodată. Huniade a ales să nu se implice într-un asediu al Constantinopolului pentru că ştia că nu era suficient de pregătit din punct de vedere militar să lupte împotriva puternicei armate a lui Mehmed în acel moment.

Fiind un înţelept şi versat lider militar şi politic, Huniade a ales deliberat un ţel perfect realist, protejarea Ungariei şi fortificarea Balcanilor. Fiul său, Matei Corvin, care nu a împărtăşit ideea unei cruciade antiotomane şi a fost prea ocupat de dispute politice cu Sfântul Imperiu Roman pentru a fi un războinic agresiv ca tatăl său, a continuat rolul tatălui său de a se limita în principal la apărarea teritoriului propriu lăsându-i pe conducătorii din Balcani să ducă greul luptei împotriva Imperiului Otoman.

Deşi rezistenţa dârză şi abilitatea de conducător a lui Huniade au făcut ca ambiţiosul Mehmed Cuceritorul să fie oprit în Balcani, sultanul reuşise să transforme Imperiul Otoman într-una din cele mai temute puteri din Europa (şi Asia) timp de câteva secole. Marea parte a Ungariei a fost până la urmă cucerită în 1526 după înfrângerea Ungariei în bătălia de la Mohács. Expansiunea otomană în Europa a continuat cu succes până la asediul Vienei din 1529, iar puterea otomană din Europa a rămas de temut şi a ameninţat Europa Centrală până la bătălia de la Viena din 1683.

[modifică] Note

• Notă 1: en Epistola Papei Calixt al III-lea către episcopul Burgundiei, datată 14 august 1456

[modifică] Bibliografie

• "Iancu de Hunedoara", Camil Mureşanu, Bucureşti, 1968
• "Historie de l'Empire Ottoman'", volumul III, Johann Hammer, Paris, 1836
• "Istoria românilor", volumul IV, Nicolae Iorga, Bucureşti, 1897
• "Istoria turco-bizantină (1341-1462)", Mihail Ducas, editura V. Grecu, Bucureşti, 1958
• "Cronicile slavo-române secolele XV-XVI publicate de Ioan Bogdan, ediţie revazută şi completată de P.P. Panaitescu", Bucureşti, 1959
• "Cronici turceşti privind Ţările Române în secolele XV-XVI, extrase editate de M. Gublogu - M. Mustafa", volumul I, Bucuresti, 1966
• "Istoria Românilor", volumul II, C.C. Giurescu, Bucureşti, 1971
• Referiri la relaţiile Ţării Româneşti cu Huniazii şi Corvineştii în "Ţara Românească în secolele XIV-XV", Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 1973
• "Istoria turcilor", Mustafa Ali Mehmed, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976
• The Life and Times of the Historical Dracula, curs de istorie, 1988, Radu Florescu, Boston College
• Dracula - Prince of Many Faces; His life and His Times, Radu Florescu, Raymond T. McNally, Back Bay Books, Little, Brown and Company, New York / Boston, ISBN 0-316-28655-9 (cartonată) şi ISBN 0-316-28656-7 (copertă normală)

[modifică] Legături externe

• hu Bătălia de la Belgrad (imagini şi detalii)
• en Tom R. Kovach: Asediul Belgradului din 1456, Revista de Istorie Militară, august 1996
• en Bătălia de la Belgrad şi Ioan de Capistrano
• en Articol despre rolul jucat de Iancu de Hunedoara în Bătălia de la Belgrad din 1456 pe web site-ul Universităţii din Calgary, Canada
• en Biografia lui Iancu de Hunedoara incluzând rolul esenţial jucat de acesta în stoparea expansiunii Imperiului Otoman prin victoria repurtată în Bătălia de la Belgrad din 1456 -- articol din Ecyclopaedia Britannica (care este domeniu public) din 1911
• en Bătăliile Ungariei din secolul al XV-lea pe web site-ul WarFareEast.co.uk
• en sr O reconstituire animată 3 D a fortului Belgrad şi un scenariu posibil al Bătăliei de la Belgrad din 1456
• en hu "Căderea regatului Ungariei" eseu istoric privind cauzele economice, sociale, politice şi militare ale transformării Ungariei în paşalâc în ciuda succesului repurtat în Bătălia de la Belgrad din 1456 - pe web site-ul Hungarian-History.hu
• en Bătălia de la Belgrad din 1456 pe web site-ul The Baldwin Project